Ikstar

Ce se întâmplă după diagnosticare?

(ICA - Incurabil, Cronic, Autoimun)

Cu siguranţă că până în momentul în care ţi s-a pus diagnosticul definitiv, ai petrecut mult timp îngrijorat şi în nesiguranţă. Asta în primul rând din cauza simptomelor invizibile pentru alţii, dar foarte reale pentru tine, simptome care n-aveau nici o explicaţie.

Acum ai explicaţia.
În mod normal până acum ai citit destulă informaţie despre bolile autoimune, le cunoşti, ştii teoretic ce va fi. Aşa că acum tot ce ai citit în ultima vreme, toate informaţiile pe care le-ai asimilat dau năvală în creierul tău formând un adevărat carusel.

De ce eu? Ce se va întâmpla cu mine? Cât mai am de trăit? Sunt doar câteva întrebări la care vei căuta răspuns toată viaţa de acum încolo.

Oricare din aceste boli ICA aduce cu ea mai mult decât cicatrici fizice. Ca să ajungi să-ţi găseşti o cât de mică linişte interioară şi să începi să înveţi să trăieşti cu boala, ai de trecut prin câteva etape.

Sun cinci etape prin care trebuie să treci. Se mai numesc şi "etapele durerii" pentru că cel mai des sunt asociate cu decesul unei persoane dragi sau cu divorţul. Găsiţi multe articole pe tema "durerii despărţirii"...

Şi la noi e vorba tot de durerea despărţirii: "mă despart de persoana care am fost", e vorba tot de durerea provocată de pierdere: "m-am pierdut pe mine" şi de durerile cu care va trebui să înveţi să trăieşti.

Obiectivul este de a găsi modalitatea de a trăi cu această condiţie în cel mai bun mod posibil.

Ai primit un diagnostic (Doamne cât de mult l-ai aşteptat!). Ai procesat informaţia, dar nu reuşeşti să te vezi în postura individului bolnav incurabil.

Prima etapă: Negarea

Specialiştii spun că "negarea este mecanismul de apărare împotriva durerii copleşitoare". Hai să le acordăm credit.
NU!

Mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva. Totul este bine şi o să fie bine. Mă calmez şi verific rezultatele testelor. Pentru asta o să caut o a doua opinie. Sigur un test e greşit sau prost interpretat. Medicul acesta n-a înţeles, o să caut altul.
Ideea asta e foarte bună: o a doua opinie. Este chiar indicată. Încearcă totuşi să rămâi realist și să-ți spui: "s-ar putea ca acesta să fie diagnosticul, dar vreau să mă conving, înainte de a începe un tratament care are multe efecte adverse". Asta pentru a te feri de un al doilea şoc.

Câtă vreme ai căutat o a doua opinie, ai fost în ape tulburi şi ai sperat din tot sufletul că noul medic îţi va spune că tu nu...
Din nefericire diagnosticul a fost confirmat. E vremea să treci la etapa următoare:

Etapa a doua: Furia

Specialiştii spun că furia este un sentiment absolut firesc şi natural care însoţeşte despărţirea.

De la convingerea că nu, mie nu mi se poate întâmpla aşa ceva treci la ”de ce mie?” şi ai tot dreptul să fii furios (mai ales când şi specialiştii spun că e firesc).

Normal că eşti furios! Doar nu vei accepta sentinţa plecând capul şi înghiţind găluşca. N-ai greşit cu nimic pentru a primi o asemenea pedeapsă!

Şi eşti furios pe toate şi pe toţi. Eşti furios că cei din jur sunt sănătoşi şi tu nu. Eşti furios că dacă până acum ai crezut că durerile fizice vor trece cu o pastilă, ai aflat că nu-i aşa. Eşti furios că ai crezut că ajungând la un diagnostic vei avea parte de nopţi cu somn odihnitor şi ai aflat că nu-i aşa.

Cum să nu fii furios când tocmai ţi-a dispărut de sub picioare terenul stabil şi te simţi în derivă?
Cum să nu fii furios când până acum în viaţă ţi-ai construit un viitor şi erai sigur că-ţi poţi împlini visele?
Eşti în floarea vârstei. Cine şi cu drept îşi permite să dărâme totul în jurul tău şi să te lase într-un morman de praf?
Pentru că praful s-a ales de visele tale, ai dreptul să fii furios. Pe toată lumea, pe întreg universul. Ai să te înfurii chiar şi pe Dumnezeu pentru că te simţi pustiit şi abandonat.

Tot specialiştii spun că cu cât conştientizezi mai mult existenţa sentimentului de furie şi nu încerci să-l suprimi sau să îl negi, cu atât mai repede îl vei depăşi.
Nu poţi contrazice specialiştii! Fii furios, ca să poţi trece la etapa următoare.

Etapa a treia: Negocierea

Specialiştii spun că atunci când realitatea doare, negocierea devine doar o încercare de a recâştiga controlul asupra situaţiei şi de a căpăta iluzia unei speranţe.

Ne dorim să credem că nu totul este pierdut, că încă mai putem schimba ceva.

Cu cine negociezi? Cu tine însuţi. Începi să speri. Citeşti deja poveştile celor care sunt bolnavi de mai multă vreme şi afli că nu eşti singurul aflat într-o asemenea situaţie. Cumva reuşeşti să îţi dai seama că nu ai greşit cu nimic ca să ajungi aici.
Până la urmă ai citit destule şi ai aflat că pot exista şi vindecări miraculoase (ai grijă: nu-ţi pune prea multe speranţe în ele!).

Începi să te gândeşti la "cum să fac să-mi fie mai bine?", "n-am să mai fac aia sau ailaltă şi poate voi fi ok".
Începi să analizezi situaţia reală.

Etapa a patra: Depresia

”Este adevărat. Nu mai pot schimba nimic, aşa voi trăi de acum încolo.” Specialiştii spun că în acest stadiu, suferinţa devine tolerabilă.

Cu alte cuvinte te aşezi pe mormanul de praf format din propriile-ţi vise năruite şi te simţi copleşit de toate. Curg peste tine avalanşe de tristeţe, incertitudine, frustrare, gust amar... şi te trezeşti că-ţi plângi de milă. Toate etapele prin care ai trecut până acum te-au epuizat psihic şi fizic. Realizezi că toate speranţele pe care ţi le-ai făcut sunt năruite şi că trebuie de acum încolo să trăieşti cu durerea - şi fizică şi sufletească. Oricum am să mor, ce rost mai are să lupt?

Epuizat şi de-a dreptul amorţit, nu-ţi mai pasă că durerea va face parte din noua ta viaţă. Te gândeşti că va trebui să te obişnuieşti cu ea şi ea cu tine.

Personal depresia – dintre toate etapele – mi se pare a fi cea mai periculoasă (!?)

Prin toate etapele treci singur, cei din jur te pot doar susţine. Sunt normale şi inevitabile din punct de vedere psihic.
Ca să ieşi din ele nu te bazezi decât pe forţa ta interioară căci nimeni nu are cum să te ajute. Orice sfat care ţi s-ar da este inutil.

Depresia este o adevărată capcană, calci pe o gheaţă foarte subţire. E foarte uşor să rămâi acolo plângându-ţi de milă. Alternativa este să te ridici şi să lupţi. Dacă simţi că nu te poţi ridica singur atunci caută ajutor de specialitate, mergi la un psiholog. Fă orice îţi stă în putinţă să depăşeşti această etapă şi să treci la următoarea.

Etapa a cincea: Acceptarea

Specialiştii spun că spre deosebire de celelalte etape, persoana în cauză îşi poate privi cu o oarecare detaşare şi luciditate situaţia şi poate întrezări un soi de speranţă.

Trebuie să lăsaţi în urmă depresia. Eu, ca să reuşesc să fac asta, mi-am dat seama că trebuie să-mi schimb felul în care văd lucrurile şi viaţa în general: "nu mă mai pot bucura de lucrurile de care m-am bucurat până acum, dar cu siguranţă în jurul meu sunt lucruri care să-mi aducă bucurie, lucruri pe care până acum nici nu le-am băgat în seamă".
"Nu mai am viaţa pe care am avut-o, dar trebuie să-mi găsesc un alt stil de viaţă, unul care să se potrivească nevoilor mele actuale. Un stil de viaţă în care pot să am parte şi de bucurii".

Dacă în celelalte etape ai gândit "sunt condamnat la moarte", e timpul să îţi dai seama că de fapt eşti condamnat la viaţă (la moarte e condamnat orice om din momentul în care se naşte). Pentru că bolile astea sunt de cursă lungă cu suişuri şi coborâşuri şi trebuie să le facem faţă.

Dacă mă întrebaţi "Tu ai reuşit să accepţi în totalitate situaţia?" – vă răspund sincer că nu. Sau am acceptat-o, dar refuz să mă resemnez. Aşa că de câte ori apare o provocare nu dau înapoi. Şi când reuşesc să am o cât de mică realizare mă bucur de ea enorm. Da, accept situaţia, dar nu înseamnă că nu am voie să lupt şi să sper.

-